Mihai Fotino, Ultimul interviu înainte de MOARTE:
14 Ianuarie 2014 - 23:31 / Mofturi / 0 comentarii
Şi-a petrecut ultimii ani din viaţă în vila de pe strada Pangratti, de lângă Televiziunea Română. Acum mai bine de trei ani, maestrul Fotino ne-a acordat ceea ce, din păcate, s-a dovedit a fi ultimul său interviu. Renunţase la scenă de mai mult timp din cauza problemelor de sănătate, însă îşi păstrase spiritul viu, amintirile sale din viaţa petrecută pe scenă fiind adevărate pagini de aur din istoria teatrului românesc.
Maestre, vă rugăm, în primul rând, să ne spuneţi ce mai faceţi.
Sunt bine, sănătos, locuiesc aici, lângă parc, unde mă duc în fiecare zi. Sunt bine, în general, dar am avut un accident vascular acum câtva timp care mi-a stricat complet toată viaţa. Am fost nevoit să opresc complet activitatea artistică. De ani de zile nu mai joc teatru. Ultima dată am urcat pe scenă alături de Radu Beligan.
Dar prima dvs. apariţie pe scenă când a fost?
Am urcat pe scenă de copil. Tatăl meu a fost, de asemenea, actor. Am debutat la şapte ani. Bineînţeles că din cauza asta am întrerupt activitatea şcolară.
Adevărata condiţie de actor aţi avut-o odată ce aţi început să jucaţi la teatrul din Braşov?
Da, am început activitatea artistică la teatrul din Braşov. Îl cunoşteam deja pe Radu Beligan, jucasem în "Clasa a opta B" cu el. Aveam un rol secundar, apăream în piesă în rolul unui bătrân. Eram tânăr şi jucam cu un basc pe cap şi m-au machiat, m-au îmbătrânit ca să pot juca rolul bătrânului intendent al liceului. Ţin minte că spuneam "Precum doriţi!" tot timpul, era o replică ce se repeta mereu.
Ce amintiri mai aveţi cu Radu Beligan din acea perioadă de început?
Am plecat cu el cu maşina până la Braşov, unde a început filmarea la "Răsună valea", primul film românesc de după război. Beligan trebuia să joace în film. Am ajuns la Braşov. Acolo, tatăl meu era actor şi când m-a văzut regizorul a întrebat: "Cine e ăsta?". "Păi e băiatul directorului teatrului, lu` conu Mişu!" "Da`ce faci tu aicea?" "Şi eu pe-aicea, cu teatrul, ştiţi…" "Atunci, ia să vedem, să facă şi el figuraţie la noi, că avem nevoie şi de figuranţi dintr-ăştia mai civilizaţi, mai stilaţi, nu neapărat numai muncitori. Ia să faci tu figuraţie!"
Şi cum vi s-a părut propunerea?
Am acceptat-o. Am lăsat toată treaba şi m-am apucat de meserie. Am făcut filmul şi după aceea au început examenele de intrare la şcoală. Eram în anul întâi de facultate şi m-am dus acolo să dau examen. "Da` tu la ce vrei să dai examen, mă?" "Păi am fost bolnav!" "Unde ai fost bolnav, la filmare? Ia să rămâi tu repetent", a zis Storin, actorul. Mi-a venit rău, să ajung eu repetent la teatru! Atunci, taică-meu m-a luat la teatru şi am început să joc. Eram cu colegii mei de şcoală în anul întâi la institut, dar eram şi în anul întâi de teatru. Mergeam în turnee, făceam spectacole, astfel că am întrerupt activitatea la institut şi am făcut actorie fără să fac şcoală. Nu eram singurul caz, sunt foarte mulţi în situaţia asta.
Cât de greu era să fii actor în acei ani?
A fost un episod când am fost chemaţi mai mulţi ca să ne reabiliteze pe toţi la teatru. A venit o clasă întreagă de nenorociţi. Am fost întrebaţi una-alta până când s-a ridicat un actor maghiar şi a început, cu accentul lui, să spună: "Onorată comisie, uitaţi-vă ce oameni aveţi voi aici în sală! Cum vă permiteţi voi să le spuneţi cum să facă teatru când ei fac teatru cu adevărat?". Aşa ne-au iertat şi am absolvit.
Spuneaţi mai devreme de colaborarea cu marele actor Radu Beligan…
Am început cu Beligan în trupele particulare. A fost ani de zile director la Teatrul Naţional. Era născut în nord, la Galbeni, o zonă din Bucovina. Au transformat cuvântul "Galbeni", l-au anagramat şi l-au transformat în Beligan. Îl ştiu de foarte multă vreme.
Aţi fost coleg mult timp şi cu o mare actriţă a teatrului românesc, Carmen Stănescu.
Cu Carmen Stănescu sunt coleg de teatru de o viaţă. Am făcut atâtea piese cu ea, spectacole care, dacă se jucau numai de 100 de ori, erau considerate eşecuri. Acum, dacă se joacă de 10 ori este un mare succes. Nu mai este teatrul ca pe vremea noastră! Cu Carmen Stănescu am jucat foarte mult. La fel şi cu Ileana Stana Ionescu, o mare actriţă, cu care sunt născut în aceeaşi zi, pe 14 septembrie.
În ce măsură aţi fost atras să jucaţi şi în filme?
Film am făcut mai puţin. Unul dintre cele în care am jucat a fost "Titanic Vals". A jucat în el şi regretata Coca Andronescu, alături de care am colaborat la emisiunea radio din fiecare duminică de la ora 12, "De toate pentru toţi". Era o emisiune atât de ascultată poate şi pentru faptul că nu erau prea multe televizoare. Era foarte îndrăgită şi s-a jucat mult timp. După revoluţie am fost împreună să ne înscriem la radio ca să ne reluăm emisiunea. Din păcate, nu a mai avut farmecul de odinioară.
Cum vi se pare prezentul comparativ cu acele vremuri?
Ce se întâmplă în ziua de azi este incredibil. La ora actuală îl iubesc pe Dan Puric, de pildă. Mă uit acum la el că a făcut şi el câţiva ani de teatru.
Vă leagă foarte multe lucruri şi de un alt artist emblematic pentru teatrul românesc, Sică Alexandrescu.
Sică Alexandrescu a fost directorul meu de teatru, cel care mi-a dat roluri şi m-a făcut actor. La teatrul din Braşov eram o mică vedetă, iar Sică a venit la taică-meu şi i-a zis: "Măi, Mişule, spune-i lui fii-tu să vină, că văd că face teatru. Uite, trebuie să-mi plece Beligan la o filmare şi rămân cu spectacolul în aer!". Era vorba de "Steaua fără nume" a lui Mihail Sebastian. Aşa i-am făcut dublură lui Beligan, jucam ce juca şi el în piesa asta. Aşa am reuşit să colaborez cu el.
Cine a fost cel mai bun prieten al dvs. dintre actori?
Dem Rădulescu a fost, cred, cel mai bun prieten al meu. Ne certam de 3.000 de ori, dar ne împăcam de 4.000. Era un actor formidabil, un mare talent. A fost unic.
Cum vedeţi succesul pe care teatrul românesc îl are, încă, peste hotare?
La noi a fost mereu o problemă cu vorba românească. Dacă am fi trecut dincolo, nu cred că Louis de Funes îl bătea pe Birlic. Birlic era unicat, dar, din păcate, vorbea româneşte. Avea un mare succes, însă piesele erau în limba română. Actoria românească a avut un mare succes peste tot unde am fost în străinătate. În Italia, în Franţa, peste tot unde mergeau trupele româneşti în turneu, erau câştigate şi jucau formidabil, impresionau publicul. Activitatea mare a teatrului românesc a fost pe vremea lui Ceauşescu! Acum nu mai este la fel sau, în orice caz, este altceva.
Sunteţi, aşa cum se spune, unul dintre ochelariştii celebri ai scenei româneşti.
Am jucat foarte mult şi fără ochelari. Marele avantaj în cazul acestor roluri era că mă uitam la om în faţă, dar nu vedeam nimic. El credea că mă uit la el. Aiurea, nicidecum! De exemplu, Nicu Constantin nu putea să joace fără ochelari. Era mai complicat la el, avea o problemă mai gravă decât a mea, dar în cazul amândurora a fost o caracteristică a noastră, aveam un anumit farmec cu acei ochelari.
Aţi colaborat cu doamna Lucia Sturdza Bulandra?
Nu pot să spun prea multe despre Lucia Sturdza Bulandra deoarece nu am avut o activitate concretă cu domnia sa. A fost o personalitate marcantă a teatrului românesc, dar nu făceam teatru în aceeaşi trupă. Dânsa era la Teatrul Municipal, în timp ce eu eram la Naţional. N-am făcut actorie în altă parte decât la Naţional şi nu am avut întâlniri cu Lucia Sturdza Bulandra. Oricum, o apreciam foarte mult.
În lipsa preocupărilor artistice, cu ce vă umpleţi timpul?
Acum mă plimb prin parc, sunt cu un grup de bătrâni. Niciunul nu are vreo legătură cu teatrul, n-a făcut meseria asta. Apucăm, uneori, ziarul "ring" şi îl citim împreună. Nu mă mai duc la spectacole deoarece nu aud ce se întâmplă pe scenă. Mi-e foarte greu să-mi mai fac meseria la ora actuală. M-am resemnat şi rămân cu amintirile pe care le am.
Ce mesaj aveţi pentru cei care v-au îndrăgit de-a lungul timpului?
Celor care m-au îndrăgit nu pot decât să le urez să le dea Dumnezeu multă sănătate, pentru că cel mai important lucru este să fii sănătos.
Sursa: www.ziarulring.ro
