Sorin Ghilea

mofturi si politica altfel

  1. Facebook
  2. Twitter
  3. Youtube
  4. Aboneaza-te

Marius Stoian (8215) - legătura dintre Constantin Noica, Revista Hustler şi o stenogramă cu Nicolae Manolescu...

06 Decembrie 2010 - 00:25 / Mofturi / 1 comentarii

Share on Facebook

Volumul  ”8215” de Marius Stoian, bine primit de critica literară și semnalat de principalele site-uri de știri (lucru mai rar pentru o carte de versuri), surprinde nu numai prin conținut, ci și prin experimentul postmodernist al cărții ca obiect. Astfel, merită toată atenția  graffiti-urilor care ilustrează cartea ale celebrului fotograf englez Alex MacNaughton, dar și prezentările de pe coperta 4, în care autorul este ”lansat la apă” cu o formulă inedită: un fragment dintr-o scrisoare personală, adresată în 1987 lui Marius Stoian de filosoful Constantin Noica, opinia directorului revistei Hustler și o microstenogramă a unei conversații telefonice purtate între Marius Stoian și Nicolae Manolescu, Președintele Uniunii Scriitorilor, în august acest an. Vă prezentăm în continuare, câteva cronici literare consacrate cărții, de către secretarul științific al Academiei Române, Nicolae Iliescu și Președintele secției de proză a Uniunii Scriitorilor, Constantin Stan. MARIUS STOIAN – 8215 SAU SUBTERANELE VIDULUI An de an apar şi se inventează evenimente poeţi la bucată şi en-gros. Elita de dumping se îmbată la vânătoare de fluturi şi se îmbibă de inocenţa şi de aerul uşor dement presărat printre  aripile acestora. Cine nu are pedigriu, nu nu are nici talent, prin pedigriu ( pedigree, ar scrie snobii )  înţelegându-se biografia. Sunt oameni  a căror biografie dăunează sănătăţii lor publice şi în general nu pot fi poeţi sau, mă rog, scriitori decât cei din arealul filologic sau musai intelectualicesc. Mofturi 1900, ridicole şi atunci şi acum. Poezia este solitară, eliberată de orice stavilă exterioară, stăpână pe destinul ei  şi nu dă în veci socoteală nici cetăţii, nici moralei, nici credinţei, nici înţelepciunii. Zice Roger Caillois. Şi noi am adăuga cum că nu e datoare decât inimii. Ei bine, iată un amestec de sensibilitate exactă şi dezinvoltă şi de luciditate scrâşnită şi fragil decadentă : cartea unui poet articulat şi gata format, a lui Marius Stoian  intitulată cu modestie  8215 , adica exact numarul de cuvinte inclus intre cele doua coperte putin retro, cu litera de la masina de scris de odinioara, de din secolul naruit acum zece ani.  În primul rând, un obiect, o îngemănare  de aspect grafic,  de photo-graffiti ale lui Alex MacNaughton   şi de stare poetică tradusă într-o nouă stare de cuvinte. Acele graffiti londoneze, aflate mult departe de rahiticele noastre  măzgăleli comunale, alăturate acestor poeme-peisaj ce trimit ca nişte seismografe subtile la diversele treceri prin Spaţiu şi Timp ale poetului, se cuplează într-o excursie  semnificativă prin viaţă. Ciclurile – opt în total – pornesc din tramvaiul 41, trec prin strada Sadoveanu ( nu ştiu unde vine asta in Chisinau, cum ne anunta prefata, că în Bucureşti,  din  nefericire şi din ipocrizie politică, nici  nu există ! ), pentru a ajunge într-un oraş imperial  cenuşiu, unde „musculatura haosului devine netedă” iar „lumina se naşte din praful motoarelor” şi  pentru a se pulveriza la sfârşit  într-un peisaj de iarnă cerebral. A nu se crede că poetul îşi marchează demersul, nu, nicidecum, titlurile sunt doar simple pretexte, trepte de iniţiere ! Telescopajul acesta artificial marchează altceva, momentele privilegiate, undele de existenţă, modulaţiile lumii înconjurătoare, acomodarea la real. De aceea am afirmat că poezia lui Marius Stoian este o încercare de iniţiere, o restituire a traversării oglinzii şi  a găsirii Celuilalt : „Experienţa suferinţei trucate n-o poate suplini nimic. / Acum obişnuinţa de a fi spectator mă înăbuşă.  (...)  Ani la rând, dimineaţă după dimineaţă, am fost acelaşi. / Până la impersonal, până la iluzie. / Ce apropiere mai mare de moarte, aici, în spaţiul posibilului ? /  În faţa mormântului tatălui meu sunt el. / Devin el, trăind. / Mă simt dator să fiu.”  ( Poemul Trei , din ciclul  Ca şi cum ).  Poetul observă căderea, alunecarea, ieşirea din sine şi din timp, este un arhitect al vidului, analizează efemerul şi încearcă să-l prindă şi să-l închidă în durată : „Martorii oculari îţi vor râde în nas ; ei nu ştiu, nu au amintiri.” . Chiar  această aşezare în cicluri presupune, cred eu, acceptarea vieţii ca proces, agonia plantelor, a societăţilor, a anotimpurilor  leagă  trecutul  de  prezent   şi convoacă viitorul : „Un câmp abstract, altul decât sfârşitul –se naşte / reîntemeind despărţirea anterioară gândului, / luminii roşii de la ultimul vagon al trenului /  ( ... )  Ce porţie trebuie să smulgi infinitului pentru a-l face credibil ?”. Și atunci când poetul păşeşte în erotica propriu-zisă face mai degrabă arheologia iubirii, e tentat de procesul alienant al creaţiei, scrisorile Neuronei fiind măşti, ecrane de fum, limite. Este o poezie a înfrângerii şi a unei disperări mocnite,  dar în acelaşi timp şi a unei blazări în faţa fervorii regeneratoare a cuvântului.  Nevroza naşte imagini reci, redescoperă viaţa din toate cuvintele destrămate şi deşănţate : „Cântecul din care cuvintele cad, pocnind pe asfaltul rece” ; „Creierul – o sală cu oglinzi în mijlocul căreia / un câine alb linge întunericul” ; „Din nou ordinea, această crimă îndelung aşteptată” ; „Chipul – cuvânt lipsit de acoperire” ; „De dincolo de noapte, închid un înger în ceas defect” ; „A dispărut însemnătatea amintirii”. Marius Stoian pătrunde în lumea literară din alta, a afacerilor, ne spune Horia Tabacu,într-o frumoasă,  ironică şi lancinantă prefaţă (  Investitorul de amintiri în poezie ).  Dar el vine şi din lumea gazeturilor şi a gazetarilor de imediat de după ’90,  perioadă când l-am cunoscut  şi eu  în redacţia „Tineretului Liber”, că pe vremea aceea totul era liber şi aşa a şi rămas ! Şi acum, în acest admirabil volum, sunt strecurate poeme de atunci, datate, dar nu în înţelesul prăfuit al termenului, ci datate ca mărturie. Mărturii, poate că asta şi sunt poemele lui Marius Stoian, treceri peste pulberea inefabilului, palimpsest al Timpului scurs.  Mi-ar plăcea să-l aşez pe Marius Stoian alături de Arcimboldo,  care, în loc de mere, pere,  struguri,  castane, grâu şi porumb vede  alte alegorii ce disimulează realitatea hâdă a lumii. Lume ce trebuie totuşi parcursă, nu atât pentru a o pricepe, ci pentru a te descoperi pe tine însuţi.

Nicolae   ILIESCU

(Nicolae Iliescu este secretar – științific, secția filologie – literatură, ACADEMIA ROMĂNĂ)

8215 - ANUL DE DUPĂ APOCALIPSĂ Marius Stoian a debutat în revistele literare la 17 ani şi şi-a tipărit prima carte la 40. Volumul “8215”, apărut la editura 22th Century Publishing, ilustrat de photo-grafitti ale lui Alex MacNaughton, îl recuperează rapid pe autor, aşezându-l în rândul colegilor de vârstă, debutanţi cu toţii prin anii ’90, fără ca toţi să fie nouăzecişti sau douămiişti. Este un caz singular ca odată cu debutul, un poet să se instaleze în rândul generaţiei sale fără ca absenţa sa îndelungată din peisaj să se resimtă în vreun fel în paginile volumului său. Chiar dacă autorul îşi marchează şi se delimitează de aceste texte ca de o fază a experimentului încercat în urmă cu douăzeci de ani, îţi este dificil să crezi că poemele lui Marius Stoian sunt scrise doar în anii ’90. ele sunt extrem de aşezate, rod al unei temeinicie meditaţii asupra lumii şi poeziei. Construcţia volumului este fără fisură, elaborată cu minuţiozitate şi, lucru rar la o carte de poezie, impunând lectura exact în ordinea cărţii, de la aşezarea în temă cu “Dus-întors cu tramvaiul 41” până în descifrarea finală din “Scrisorile Neuroniei”. Senzaţia, întărită de imaginile lui Alex MacNaughton, este una filmică, terifiantă cu fiecare pas făcut în interiorul unui spaţiu postapocaliptic. “8215”. un titlu ce induce ideea unui sf sau a unui horror, este, în viziune, ideologie (în sensul originar al termenului - textura de idei pe care se brodează textul)  şi conştiinţă poetică, una din puţinele exprimări a postmodernismului de la noi. Oraşul, ca lume, realitate şi simbol al întregii vieţi, nu mai este nici tentacular, nici sufocat şi sufocant prin insemne ale industrializării alienante, ci apare ca unul prăbuşit, prin implozie, de însăşi civilizaţia devoratoare. Năpădit de alge, noroi, năclăit de fum, ceţuri, întuneric, oraşul degradează orice vine din afara lui: “Pe groapa de gunoi a oraşului. Un ultim curcubeu se preface-n zdrenţe. De/  veghe peste omizi şi păianjeni, peste noroaiele în care cizma se-afundă peste/ mirosurile acre care te sugrumă. Aici învăţ să mă afund în mulţime”. Totul e fantomatic, devitalizat, degradat, haos. Din când în când, în imagini ce mie mi-au adus aminte de “Călăuza” lui Tarkovski – stranii maşinării ivindu-şi colţii din mlaştini, buşteni ce atinşi ne arată putregaiul etc. -, oraşul se destramă putred: “Oraşul devine o poartă în care baţi surd şi ritmic. Şi degetul pătrunde-n lemn,/  ca şi mâna, ca şi trupul – Da, şi trupul, cu de-a-ntregul, pierdut într-o lume a/ înlloririlor stinse, trupul de ceară şi fum înecăcios”. Personajul navigant prin acest spaţiu este el însuşi cataleptic, viu şi mort, mort şi viu, după cum sunt toate fiinţele vii în căutarea unor repere, unor insemne ale viului din alt timp. Amintirea este de scurtă durată, asemenea unor flash-uri: “Plouă direct pe timpane (excepţional vers, n.n.)/ acoperind orice alt sunet şi noaptea lasăâ în fierbinţeala memoriei/ nedesluşite urme”. Postmodern este Marius Stoian şi în conştiinţa scrisului. Universul destrămat nu se mai poate compune decât prin cuvânt. Nu mai există concretul ci numirea sa, nu mai există ver ci desemnarea vervului ca acţiune. Surprinzător, pentru mine, este cât de aproape este autorul de textualismul unui Gheorghe Iova, filtrat să zicem prin stările lui Virgil Mazilescu, şi, în acelaşi timp, cât de aproape este de rostirea simplă, a neputinţei a unui Lucian Vasilescu. Deşi nu caută cocnetrarea cu orice preţ –poemele sunt ample, uneori adevărate puneri în scenă cu gesturi largi şi inflexiuni oraculare, Marius Stoian găseşte formulări remarcabile şi memorabile: “În preajmă, ca un procent de incertitudine, moartea”, “Timpul scuipând în palme,/ suflecându-şi mânecile”, “Urâţenia femeii gravide vesteşte frumuseţea dureroasă a naşterii”, “În urmă, întunericul compus din acte fără importanţă”, Volumul lui Marius Stoian va fi, sunt sigur, revelaţia acestui an poetic 2010.

Constantin STAN

(Constantin Stan este Președintele secției de proză a Uniunii Scriitorilor)

Sursa: agentia.org

Share on Facebook

1 comentarii


Lasa un comentariu

Numele & Prenumele *
Adresa Web URL
( Ex: http://www.baricada.ro/ )
Comentariul meu *
Cod de validare *
(Anti-Spam)

Încarcă mai multe articole